エピソード

  • Motanul încălțat - poveste de Charles Perrault.
    2026/05/08
    Motanul încălțat - poveste de Charles Perrault. ​Citește online povestea pentru copii "Motanul încălțat​" scris de Charles Perrault. Citeste basmul "Motanul încălțat​" în care este vorba despre un motan care fusese lăsat moștenire unui băiat. Băiatul era foarte nemulțumit de moștenirea lăsată, dar motanul îi cere o pereche de cizme și îi promite că nu-i va părea rău. Citește povestea "​Motanul încălțat". S-a întâmplat odată ca trei feciori de morar să primească moştenire după moartea tatălui lor o moară, un măgar şi un motan. Moara i-a rămas celui mai vârstnic dintre feciori, măgarul mijlociului, iar motanul mezinului. „Ce folos de la un motan?” gândi, amărât, mezinul. Fraţii mei vor putea să-şi câştige pâinea cu uşurinţă, dar eu voi muri de foame. „Nu fi trist, stăpâne!” îi zise într-o bună zi motanul, cu glas omenesc. „Fă-mi doar rost de o pereche de cizme, ca să pot umbla mai uşor prin păduri şi câmpuri. Şi-ţi promit că n-are să-ţi pară rău!” Motanul şi stăpânul săuNu trecu mult şi motanul află că regele ieşise împreună cu fiica lui la plimbare cu trăsura. Aşa că motanul alergă înainte caleştii şi le strigă ţăranilor care strângeau fânul: „Dacă vă întreabă regele ale cui sunt câmpurile acestea mănoase, să-i spuneţi că sunt ale marchizului de Carabas. Altfel vă paşte ştreangul! Aţi înţeles?!” La auzul vorbelor motanului, ţăranii se speriară straşnic. Astfel că atunci când se apropie trăsura regelui, aceştia făcură întocmai cum le poruncise motanul încălţat. „Ale cui sunt câmpurile acestea?” – întrebă împăratul. „Ale marchizului de Carabas!” răspunseră-n cor ţăranii. „Marchizul ăsta pare a fi un gospodar foarte bun” îi spuse atunci regele fiicei sale. Apoi, motanul îi porunci stăpânului să se scalde în râu când or trece pe acolo regele şi prinţesa. Zis şi făcut! Feciorul de morar îşi ascultă motanul. Şi atunci când trăsura regelui se apropie de dânşii, se dezbrăcă şi intră în apă. Iar motanul, care îi ascunse repede hainele, începu numaidecât să strige, cât îl ţineau puterile: „Ajutor! Marchizul de Carabas a fost jefuit! Hoţii i-au furat îmbrăcămintea!”. Auzind aşa o grozăvie, regele dădu de îndată poruncă slugilor să-l ajute pe marchiz. Acesta fu scos din apă şi i se dădu cel mai frumos costum regal. În hainele acelea dichisite, marchizul arăta şi mai frumos decât fusese. Aşa că prinţesa se îndrăgosti de el de îndată, iar regele îl invită să facă împreună o plimbare cu trăsura lui. Între timp, motanul cel isteţ plecă să i se închine unui căpcăun bogat, care era stăpânul de drept al câmpurilor mănoase pe lângă care trecuseră cu toţii. Căpcăunul locuia într-un castel măreţ, dar nespus de întunecat, undeva la poalele unor dealuri. De îndată ce intră în castel, motanul făcu o reverenţă şi îi spuse căpcăunului: Motanul se întâlneşte cu căpcăunul– N-am putut trece pe lângă frumuseţea asta de castel fără să nu fac o vizită Măriei Voastre. Mai cu seamă că am auzit că vă puteţi transforma în orice fel de animal. E adevărat? se prefăcu neştiutor motanul. – Este adevărat! se grozăvi căpcăunul. Numeşte numai animalul şi voi intra pe dată în pielea lui! – Aş vrea să vă transformaţi într-un leu fioros, dacă se poate, îi ceru motanul încălţat. Căpcăunul prinse a râde înspăimântător, apoi se transformă într-un leu falnic. Motanul se sperie foarte tare când leul începu să ragă, dar se strădui să n-o arate. Şi atunci când căpcăunul reveni la înfăţişarea lui obişnuită, îi spuse: – Mă plec smerit înaintea Măriei Voastre! Aşa o măiestrie n-am mai pomenit! – Hă, hă!… Şi încă n-ai văzut nimic, se grozăvi şi mai abitir căpcăunul. – Mă întreb însă dacă înălţimea voastră poate să se preschimbe şi într-un animal mic şi nevinovat. De exemplu, într-un şoricel, zise, mieros, motanul. Dar poate că asta vă este mult prea greu… – Mie?! zbieră căpcăunul. Eu pot să mă transform în orice. Priveşte numai şi învaţă! Însă, de îndată ce căpcăunul se preschimbă într-un şoricel, motanul nu mai stătu nicio clipă pe gânduri: sări pe el şi-l înghiţi dintr-o singură suflare. ​Iar atunci când caleaşca împăratului poposi la poarta castelului, motanul încălţat le ieşi în întâmpinare. – Bine aţi venit maiestate în castelul marchizului de Carabas! Apoi, spre uimirea tuturor, mai cu seamă a feciorului de morar, motanul încălţat îi pofti înăuntru, unde îi aştepta o masă îmbelşugată, aranjată după toate regulile artei. Imagini cu un final fericitRegele fu nespus de plăcut impresionat de bogăţia şi de gusturile desăvârşite ale marchizului de Carabas, aşa că îi zise: ...
    続きを読む 一部表示
    7 分
  • ​Vrăjitoarea ciufulită - poveste de Cătă Ingrid-Ileana.
    2026/05/08
    ​Vrăjitoarea ciufulită - poveste de Cătă Ingrid-Ileana.
    ​Citește online povestea "Vrăjitoarea ciufulită" scrisă de Cătă Ingrid-Ileana, o fetiță din Cluj-Napoca, elevă în clasa a III-a, cu o imaginație bogată și un talent care înflorește încă din grădiniță. Îndrăgostită de povești și aventuri născocite, Ingrid-Ileana creează lumi pline de umor și surpriză. În această poveste, doi astronauți curajoși pornesc spre planeta Gilicio, dar ajung să se confrunte cu o vrăjitoare neastâmpărată, care le pune la încercare prietenia și curajul. O aventură plină de fantezie, ritm și voie bună, scrisă cu sensibilitatea și creativitatea specifice copiilor care visează fără limite.

    Citește povestea pentru copii „Vrăjitoarea ciufulită” de Cătă Ingrid-Ileana.
    Racheta e pe stația de lansare. Trei…doi…unu! Se auzea înainte de plecarea astronauților pe cale să ajungă pe planeta Gilicio. Toți erau entuziasmați despre marea lor plecare, dar astronauții erau un pic speriați.
    - Mă întreb cum va fi? spuse Bipo.
    - Cred că o să fie bine. Răspunse Goio.
    Până când așteptau, unuia i-a venit ideea să citească ceva.
    - Bipo, vrei să citim o legendă?
    - Da! Cei doi deschiseră cartea și ziseră deodată: “În pădurea magică din America e o vrăjitoare foarte rea, care are tot felul de poțiuni. Ea are de gând să facă supă de oameni.”
    Cei doi se sperie și se tot gândeau la ea. Își tot ziceau în gând, că dacă e anul 3000, cum de mai existau vrăjitoare. Între timp adormiră duși.
    Cumva Vrăjitoarea Ciufulită a aflat de cei doi astronauți de la televizor.
    Vrăjitoarea se grăbi să-și găsească mătura Ultra 75 electrica și se duse după ei.
    Dimineața, Bipo și Goio se treziră. Cum ei își continuau drumul, racheta se zguduia puternic. Ei se uitau pe geam:
    - Ce este asta, Goio?
    - Un meteorit!
    - Nu, ci o navă spațială.
    - Nu, e o vrăjitoare! răspunse Goio.
    - Vai de mine! zise Bipo speriat. Vrăjitoarea se uita pe geamul navetei.
    Cei doi își puseră casca, și ieșiră printre miile de stele. Ei încercau să se îndepărteze de navă, dar vrăjitoarea era după ei:
    - Am să vă prind eu! Spuse Vrăjitoarea Ciufulită.
    - Cei doi astronauți strigau puternic, ca și cum venea sfârșitul lumii. Vrăjitoarea îl prinse pe Goio de picior.
    - Goio, am să fac supă din tine! MUHAHA!
    - Goio, am să te salvez eu! Zise Bipo.
    - S-o crezi tu! Zise vrăjitoarea cu un glas sâsâit. Vrăjitoarea îl trase pe Goio pe mătura ei.
    - Bipo, mergi în rachetă! Striga Goio.
    - Bine!
    Bipo intră în rachetă cu speranța că prietenul său va fi bine. El se tot holba la fereastră, dar nici urmă de Goio.
    Goio a fost prins ca prizonier de către vrăjitoare. Se tot gândeau unul la celălalt. Bipo se tot gândea la un plan de salvare.
    Cred că aș putea să schimb ruta rachetei. Prima variantă ar fi să schimb ruta, al doilea, să ma întorc, al treilea, îl caut pe Goio și pe urmă rămânem pe Pământ.
    Bipo își adună lucrurile și porni la drum. Peste 7 ore, ajunse pe Pământ. Odată ajuns, își luă telefonul și căută pe Google locația pădurii și informații despre acesta.
    - Am găsit! Știam eu! Yaaay!
    Când ajunse la pădure, căuta căsuța vrăjitoarei.
    - Vai, este aici. Ce emoții am! Zise Bipo în șoaptă. Bipo intră foarte speriat.
    - Psssss! Se auzi dintr-un colt al camerei.
    - Goio, esti aici!
    - Dezleagă-mă odată!
    Bipo îl dezlegă pe Goio.
    - Hai să plecăm! Si cei doi plecară în New York.
    Ei sunară poliția și doi bucătari. Poliția a prins vrăjitoarea și bucătarii au făcut friptură de vrăjitoare.
    - Vrei să mai mergem pe Gilicio, Goio?
    - Nu!
    - Ha ha ha! Mă Bucur că totul s-a terminat cu bine, zise Bipo.
    Sfârșit.


    This episode includes AI-generated content.
    続きを読む 一部表示
    6 分
  • Frumoasa și Bestia de poveste Jeanne-Marie LePrince de Beaumont.
    2026/05/08
    Frumoasa și Bestia de poveste Jeanne-Marie LePrince de Beaumont. Citește povestea "Frumoasa și Bestia" scrisă de scriitoarea Jeanne-Marie LePrince de Beaumont. Citește povestirea basm "Frumoasa și Bestia" în care este vorba despre o fată numită Frumoasa, căreia tatăl ei vrea să-i culeagă un trandafir din grădina unui castel. Când să rupă floarea, apăru Bestia care vru să-l omoare pe bărbat. Bestia ca să nu-l omoare, îi spuse să aducă la castel pe una din fiicele lui și aceasta să vină de bunăvoie. Citește povestea "Frumoasa și Bestia". S-a întâmplat odată ca un Negustor, odinioară foarte înstărit, irosindu-și averile, să fie nevoit să se mute într-o mică fermă de la țară, împreună cu cei trei fii și cele trei fiice ale sale. Fetele mai mari fură foarte nemulțumite de cele întâmplate, dar mezina, care se numea Frumoasa, încercă să-și mângâie tatăl și să transforme umila lor locuință într-o casă primitoare. Într-o zi însă omul se hotărî să plece într-o călătorie îndepărtată, ca să-și caute norocul, iar fetele veniră să îi ureze drum bun. Surorile mai mari îl rugară să le aducă la întoarcere niște cadouri scumpe, dar Frumoasa de-abia îndrăzni să îi ceară tatălui să îi culeagă un trandafir. La înapoiere, Negustorul zări niște trandafiri minunați în curtea unui castel și, gândindu-se la Frumoasa lui, se opri să culeagă câțiva. Dar nu trecu mult și lângă el răsări ca din pământ o Bestie hidoasă. Creatura îl întrebă pe Negustor cum de îndrăznește să îi atingă florile. Apoi își puse în gând să-l omoare pe bietul om. Negustorul îi ceru îndurare, spunându-i că a vrut să culeagă doar un trandafir pentru că fiica lui, Frumoasa, îl rugase să-i aducă o asemenea floare la întoarcerea acasă. Auzind acestea, Bestia spuse: — Bine, n-am să-ți iau viața dacă îți aduci aici una dintre fiice, să plătească în locul tău. Și trebuie să vină de bunăvoie, altfel n-o voi primi. Te poți odihni în palatul meu până mâine! Cu toate că Negustorului i se servi în odaia lui o cină copioasă, nu putu mânca nimic. Și nici nu se putu odihni, deși toate fuseseră aranjate în așa fel încât să-l mulțumească. A doua zi dimineața, Negustorul găsi un cal frumos pentru a călări până acasă, pregătit anume de către Bestie. Atunci când Negustorul ajunse acasă, copilele îi ieșiră în întâmpinare. Dar când văzură tristețea de pe chipul său și lacrimile care-i curgeau șiroaie, fetele îl întrebară ce îl tulburase într-atât. Omul le povesti toate câte i se întâmplaseră, în timp ce îi întindea trandafirul Frumoasei. Surorile cele mari dădură vina pe mezină pentru cele petrecute, dar frații ei, care tocmai se întorseseră din pădure ca să-și întâmpine tatăl, declarară că se vor duce numaidecât la Bestie. Frumoasa le spuse că din moment ce ea abătuse nenorocirea asupra familiei sale, numai ea singură trebuia să sufere pentru asta. Și era foarte dornică să se sacrifice! Astfel că în ciuda insistenței fraților ei, care o iubeau mult – Frumoasa primi schimbul cu tatăl ei și porni către Bestie, spre mulțumirea tainică a celor două surori mai mari. Când fata și tatăl ei ajunseră la palat, porțile acestuia se deschiseră singure; se auzi o muzică suavă, iar ei intrară într-o încăpere mare, în care prânzul era deja pregătit. În aceeași clipă, Bestia se înfățișă dinaintea lor și îi zise fetei: — Frumoaso, ai venit aici să faci schimb cu tatăl tău din proprie voință? — Da, am venit! răspunse fata cu voce tremurândă. — Atunci cu atât mai bine pentru tine! spuse Bestia. Tatăl tău poate rămâne în noaptea aceasta, dar va trebui să părăsească palatul mâine în zori. A doua zi, în clipa despărțirii, Frumoasa se strădui să-și îmbărbăteze tatăl, spunându-i că va încerca să îmblânzească inima Bestiei ca să-i dea drumul acasă. După ce bietul Negustor plecă, Frumoasa intră într-o odaie impunătoare, pe a cărei ușă vrăjită stătea scris cu litere aurite: „Iatacul Bestiei”. Când păși în cameră, văzu tronând deasupra mesei portretul ei, sub care era scris: „Unde Frumoasa e Regină, toate lucrurile i se închină!”. Iar fata fu servită în sunetul muzicii. Apoi sosi și stăpânul castelului, urmat de un întreg alai, și îi vorbi Frumoasei atât de blând și de curtenitor, încât fetei îi trecu în curând teama de dânsul. După o vreme, Bestia o întrebă: — Sunt chiar atât de urât? — Da, chiar ești! încuviință fata. Dar ești atât de blând și de bun cu mine, încât nu mă deranjează felul în care arăți. — Vrei să fii soția mea? o întrebă el. — M-am rugat să nu mă întrebi asta, zise fata. — Noapte bună! îi ură Bestia cu tristețe, în timp ce Frumoasa se retrăgea în dormitorul ei. ...
    続きを読む 一部表示
    12 分
  • Hansel şi Gretel de Fraţii Grimm.
    2026/05/08
    Hansel şi Gretel de Fraţii Grimm. A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş şi omul ăsta îşi avea căscioara la marginea unui codru nesfârşit, unde-şi ducea viaţa împreună cu nevastă-sa şi cei doi copii ai săi. Şi pe băieţel îl chema Hansel, iar pe fetiţă Gretel. De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce-şi astâmpăra foamea. Şi-ntr-o bună zi, întâmplându-se să se abată asupra ţării o mare scumpete, nu mai fură-n stare să-şi agonisească nici măcar pâinea cea zilnică. Seara în pat, pe bietul om începeau să-l muncească gândurile şi, zvârcolindu-se neliniştit în aşternut, se pomenea că oftează cu grea obidă. Şi-ntr-una din aceste seri îi zise el neveste-sii: – Ce-o să ne facem, femeie? Cu ce-o să-i hrănim pe bieţii noştri copii, când nici pentru noi nu mai avem nici de unele? – Ştii ceva, bărbate, răspunse femeia, mâine-n zori luăm copiii cu noi şi-i ducem unde-i pădurea mai deasă. Le facem un foc bun, le dăm şi câte-o îmbucătură de pâine şi pe urmă ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei îi lăsăm acolo. De nimerit, n-or să mai nimerească drumul spre casă, de asta sunt sigură, şi-n felul ăsta ne descotorosim de ei! – Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici în ruptul capului, spuse bărbatul. Nu mă rabdă inima să-mi las copiii singuri în pădure. Că doar multă vreme n-ar trece şi-ar veni fiarele să-i sfâşie… – Vai de tine, neghiobule, îl luă femeia la rost, de-i aşa, o să murim de foame toţi patru… Poţi să ciopleşti de pe-acum scânduri pentru sicrie… Şi femeia nu-i dădu pace până când omul nostru nu se-nvoi. – Totuşi, mi-e tare milă de bieţii copii! adăugă el cu obidă. În acest timp, cei doi copii stăteau treji în aşternut, că din pricina foamei nu putuseră să închidă un ochi. Şi aşa se făcu de auziră tot ce spuse zgripţuroaica de femeie către tatăl lor. La un moment dat, Gretel începu să plângă cu lacrimi amare şi-i spuse lui Hansel printre sughiţuri: – De-acu s-a sfârşit cu noi! – Linişteşte-te, Gretel, şi nu mai fi mâhnită, o să găsesc eu o scăpare! îi zise cu blândeţe frăţiorul. După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă, îşi puse hăinuţa pe el şi, deschizând uşa, se strecură afară. Luna lumina că ziua şi pietricelele albe, din faţa căscioarei, străluceau că bănuţii cei noi. Hansel se aplecă de mai multe ori până ce-şi umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse în casă şi-i şopti lui Gretel: – Fii liniştită, draga mea surioară, şi dormi în pace! Apoi se culcă din nou în patul lui şi adormi. Zgripţuroaica de femeie nici nu aşteptă să răsară soarele că se şi înfiinţă la patul copiilor, să-i trezească. – Ia sculaţi-vă, leneşilor, că mergem la pădure să aducem lemne! Apoi dădu fiecăruia câte un codru de pâine şi mârâi printre dinţi: – Asta aveţi de mâncare pentru la prânz! De vă îmboldeşte foamea, nu cumva să mâncaţi înainte, că altceva nu mai căpătaţi! Gretel lua toată pâinea şi-o ascunse sub şort, din pricină că buzunarele lui Hansel erau pline cu pietricele. Apoi porniră cu toţii spre pădure. După puţin timp, Hansel se opri şi îşi aruncă privirea înapoi, spre căscioara ce rămăsese în urmă. Asta o făcu o dată, apoi iarăşi, şi iarăşi… Şi dacă-l văzu taică-său, numai ce-i zice: – Da’ ce ai, Hansel, că te opreşti mereu şi te tot uiţi înapoi? Vezi mai bine cum mergi, să nu-ţi schilodeşti cumva picioarele! – Ştii, tăicuţule, mă uitam după pisicuţa mea albă… Stă, a naibii, cocoţată pe acoperiş, şi-mi face semne de rămas bun. Dar vezi că femeia i-o tăie pe dată: – Prostănacule, nu-i nici o pisicuţă! E soarele de dimineaţă, care străluceşte pe horn. Acu e timpul să vă spun că Hansel nu se uitase după nici o pisicuţă şi că de fiecare dată când se oprea, scotea din buzunar câte o pietricică şi-o lăsa să cadă pe cărare. După o bucată de vreme, ajunseră la locurile unde pădurea se îndesea şi cam pe la mijlocul ei omul nostru se opri şi zise: – Acu, copii, mergeţi după vreascuri, c-o să vă facă tata un focşor pe cinste, să nu vă fie frig deloc! Hansel şi Gretel aduseră vreascuri cât aduseră, până ce se făcu o moviliţă bună. Lemnele luară foc pe dată şi, când vâlvătaia începu să crească, femeia grăi: – Staţi lângă foc, copii, şi odiniţi-vă, că noi ne ducem mai încolo, în pădure, să tăiem lemne. Şi când om termina cu tăiatul, ne întoarcem aici şi vă luăm acasă. Hansel şi Gretel se aşezară lângă foc şi când se făcu ora prânzului, fiecare îşi mâncă bucătura de pâine. Şi cum auzeau tot mereu răsunând lovituri de topor, erau încredinţaţi că tatăl lor trebuie să fie ceva mai încolo, nu prea departe. Dar vezi că loviturile nu erau de topor!...
    続きを読む 一部表示
    28 分
  • Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici, de Fraţii Grimm.
    2026/05/07
    Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici, de Fraţii Grimm. Cică într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului în fulgi mari şi pufoşi, o împărăteasă sta într-un jilţ şi cosea lângă o fereastră cu pervazul negru, de abanos. Şi cum cosea ea aşa, aruncându-şi din când în când privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se întâmplă să se înţepe cu acul în deget şi trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roşul sângelui arăta atât de frumos pe albul zăpezii, că împărăteasa rămase încântată şi gândi în sinea ei: „Ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!” Trecu timpul, dar nu prea multişor, şi împărăteasa născu o fetiţă albă ca zăpada, cu gura roşie ca sângele şi cu păr negru ca abanosul. Şi-i dădură numele de Albă-ca-Zăpada… După ce o aduse însă pe lume, împărăteasa muri. Cum trecu anul, împăratul îşi luă altă soţie. Femeia asta era cadră de frumoasă, dar nespus de trufaşă şi mândră şi n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului s-o întreacă alta în frumuseţe. Avea o oglindă fermecată şi ori de câte ori se privea într-însa nu uita s-o întrebe: – Oglinjoară din perete, oglinjoară, – Cine e cea mai frumoasă din ţară? Şi oglinda-i răspundea: – Măria ta eşti cea mai frumoasă din întreaga ţară! Împărăteasa zâmbea fericită, fiindcă ştia că oglinda grăieşte numai adevărul. Vezi, însă, că Albă-ca-Zăpada creştea şi se făcea pe zi ce trecea tot mai frumoasă; şi când împlini şapte ani, era o minunăţie de fată frumoasă ca lumina zilei. Şi frumuseţea împărătesei începu a păli înaintea ei. Şi într-o bună zi, când împărăteasa întrebă oglinda: – Oglinjoară din perete, oglinjoară, – Cine e cea mai frumoasă din ţară? Oglinda-i răspunse: – Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, – Dar Albă-ca-Zăpada e mult, mult mai frumoasă! La auzul acestor vorbe, împărăteasa se înspăimântă grozav şi, de pizmă şi ciudă, o dată se îngălbeni şi se înverzi, de ziceai că-i moartea. Din clipa aceea, ori de câte ori o zărea pe Albă-ca-Zăpada simţea că-i plesneşte fierea de ciudă: şi azi aşa, mâine aşa, până ce începu s-o urască de moarte. Pizma şi ciuda creşteau în inima ei ca buruiana cea rea şi se cuibăriseră atât de adânc, că împărăteasa nu-şi mai găsea pace nici ziua, nici noaptea. În cele din urmă chemă un vânător şi-i porunci: – Ia fata asta şi du-o în adâncul pădurii, că nu rabd s-o mai văd în faţa ochilor! Omoar-o şi drept mărturie că mi-ai îndeplinit porunca să-mi aduci plămânii şi ficatul netrebnicei! Vânătorul nu ieşi din vorbele împărătesei şi se afundă cu Albă-ca-Zăpada în pădure; dar când scoase jungherul de la brâu şi se pregătea să-i străpungă inima nevinovată, sărmana copilă începu să plângă în hohote şi să se roage: – Vânătorule drag, cruţă-mi viaţa şi-ţi făgăduiesc c-o să-mi pierd urma în sălbăticia asta de codru şi n-o să mă mai întorc niciodată acasă! Şi pentru că Albă-ca-Zăpada era atât de frumoasă, vânătorului i se făcu milă de ea şi-i spuse: – Dacă-i aşa, fugi de te ascunde, fetiţă dragă, unde nu calcă picior de om! Iar în sinea lui gândea: „Biata de tine, până la urmă tot or să te sfâşie fiarele sălbatice!” Totuşi, parcă i se luase o piatră de pe inimă că nu trebuie să-şi mânjească mâinile cu sânge nevinovat. Şi cum tocmai trecea pe acolo în fugă un pui de mistreţ, îl înjunghie şi, scoţându-i plămânii şi ficatul, le duse împărătesei drept mărturie că i-a împlinit în totul dorinţa. Împărăteasa îi porunci bucătarului să le gătească de îndată, cu sare şi tot felul de mirodenii, şi atât de neagră era la suflet, că nu se dădu îndărăt să le mănânce, încredinţată fiind că mănâncă plămânii şi ficatul fetiţei. Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea cea nesfârşită şi era atât de înfricoşată, că privea la mulţimea frunzelor de pe copaci ca şi când de-acolo ar fi putut să se ivească vreo primejdie şi nu ştia în ce chip şi-ar putea găsi scăparea… Într-un sfârşit începu să alerge şi gonea întruna peste bolovani colţuroşi şi printre mărăcini, iar fiarele sălbatice treceau în fugă pe dinaintea ei, dar nu-i făceau nici un rău. Alergă ea aşa, cât o mai ţinură picioarele, şi-n geana amurgului dădu cu ochii de o căsuţă şi intră înăuntru să se odihnească. În căsuţă, toate lucrurile erau mititele dar atât de gingaşe şi sclipind de curăţenie, că ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Pe o măsuţă acoperită cu o faţă de masă albă erau rânduite şapte talere mici şi lângă fiecare taler se afla câte o linguriţă...
    続きを読む 一部表示
    27 分